HARTI VECHI by Nastase

Spatiul romanesc in cartografia europeana By nastase
Am participat ieri, la sediul Muzeului National al Hartilor, la Simpozionul international “Spatiul romanesc in cartografia europeana” la care au participat numerosi specialisti in domeniu. Simpozionul a fost organizat sub egida Muzeului din Bucuresti si a membrilor Cercului international al colectionarilor de harti din Bruxelles ( Brussels International Map Collector’s Circle - BIMMC - una dintre cele mai importante asociatii europene a colectionarilor de harti).
Iata textul pe care l-am pregatit cu acest prilej :

Dacă există ceva ce miile de ani de existenţă a hărţilor ne-a demonstrat, este faptul că nu ştim tot ce am vrea să ştim. Nu ştim astăzi sensul vieţii, la fel cum vechile triburi nu ştiau exact ce se află în spatele munţilor. Nu ştim mare lucru despre cum funcţionează creierul uman, la fel cum Marco Polo nu ştia cel mai scurt drum către Indii. Nu ştim cum să reparăm efectele crizei, la fel cum marinarii nu ştiau încotro s-o apuce pe vremurile de furtună. Dar, cu excepţia unora din ultima categorie, oamenii au încercat să afle. Au încercat să caute răspunsul întrebărilor pe care le-au avut şi au împins puţin mai departe limitele cunoaşterii lor. S-au ridicat la drum, fără a avea idee ce urmează, dar mânaţi de nevoia de a reuşi. Iar fructele reuşitelor repurtate de către ei sunt aceste hărţi. D
Jorge Luis Borges este autorul unui paragraf-nuvelă, despre o hartă pe care oamenii pasionaţi de cartografie au făcut-o la dimensiuni naturale. O hartă în care fiecare punct desenat coincidea cu punctul reprezentat. Urmaşii lor, neînţelegându-i sensul, au abandonat îngrijirea hărţii, care a fost degradată de soare şi vant, transformându-se într-o relicvă ocupată numai de cerşetori şi animale. Cred că morala acestei scrieri este tocmai faptul că oamenii sunt ceea ce creează şi protejează prin acţiunile lor. Dacă reuşitele lor pot fi aşezate sub lupa timpului, atunci timpul le va judeca. Dar asta nu îi absolvă de responsabilitate pe oameni. Chiar dacă harta în dimensiuni naturale era sensul întregii populaţii, abandonarea ei are un singur vinovat major şi foarte foarte mulţi acoliţi, care l-au sprijinit prin tăcere.
Hărţile zilelor noastre sunt ceva mai puţin metaforice şi, din fericire, responsabilitatea oamenilor care ţin cu adevărat la ele. Din păcate, harta naturală a României nu a avut acelaşi fel de noroc.

Muzeul Naţional al Hărţilor şi Cărţii Vechi a fost inaugurat în anul 2003 şi a constituit o mare provocare. Spun inaugurat pentru că ceea ce poate fi admirat astăzi pe simeze - hărţi vechi, gravuri originale, vedute sau tablouri - a început cu mult timp în urmă şi reprezintă parte din rodul unei atente şi migăloase munci de colecţionar, desfăşurate pe parcursul a peste 30 de ani, în care s-a răscolit praful din multe anticariate din ţară şi din strainătate; este rodul a nenumărate discuţii purtate cu specialişti în cartografie, istorie sau colecţionari pasionaţi de acest tip de reprezentare artistică. În tot acest timp am colecţionat mai mult de 900 de hărţi vechi, fie gravate în metal, fie în lemn. Toate acestea au fost donate Ministerului Culturii încă din anul 2002, găsindu-şi locul firesc la Muzeul Naţional al Hărţilor şi Cărţii Vechi - unic în România şi, printre puţinele din Europa; probabil urmăm după Muzeul Mercator din St. Niklas, Belgia şi marea colecţie de hărţi a Vaticanului, cu care, evident, nu se poate compara nimeni.
Dacă vreţi, ca o recunoaştere europeană a celor afirmate mai devreme, anul trecut Forumul European al Muzeelor (EMYA), aflat sub auspiciile Consiliului Europei şi al reginei Fabiola a Belgiei, a nominalizat Muzeul Naţional al Hărţilor şi Cărţii Vechi din Bucureşti pentru premiul acordat celor mai bune muzee din Europa.
Aş putea să uit poziţiile adverse faţă de muzeu, foarte active, la sfârşitul anului 2004 şi pe parcursul anului 2005 în mass-media. Fireşte, îmi erau adresate personal, dar am mers mai departe.
Recent, în litigiul desfăşurat la Curtea Internaţională de Justiţie de la Haga: România vs Ucraina, privind delimitarea platoului continental al Insulei Şerpilor, printre sutele de documente prezentate de România, primele 6 poziţii (de la 1 la 6) au fost hărţi aflate în patrimoniul Muzeului Naţional al Hărţilor şi Cărţii Vechi.
Iata deci că sunt bune la ceva şi hărţile. Am spus şi cu alt prilej, că hărţile sunt destinate învingătorilor, în plus este încă o confirmare a caracterului cadastral pe care harta îl include încă de la începuturile ei. De la primele manifestări cartografice cunoscute (Harta Babilonului - un bloc de piatră sculptat, aflat astăzi la Metropolitan Museum din New York; mozaicul reprezentând harta Ierusalimului, astăzi la Gottingen University), de la arhaicele gravuri în lemn - xilogravuri, ale lui Lorenz Fries, Sebastian Münster, Waldesemmüler, Dürer şi, trecând la elaboratele gravurile în metal cu minunate cartuşe - compoziţii în miniatură ce aduc un element artistic deosebit, demn de admirat şi, care dă farmec vechilor atlase indiferent cărei şcoli cartografice aparţin, fie secolului de aur al cartografiei olandeze (Mercator, Ortelius), fie germane (Dürer, Münster, Lorenz Fries, Waldesemmüler), franceze, italiane.
Harta răspunde unei străvechi necesităţi umane, aceea de a ne localiza în spaţiu - de a ne defini locul ocupat, de aici până aici sunt eu, îmi aparţine; în rest sunt vecini, prieteni sau duşmani.
De aceea harta are o dimensiune de potenţialitate, fie că vorbim de individ, familie sau naţiune. Ea va arăta întotdeauna ce am fost, ce suntem şi/sau am putea deveni la un moment dat.
Aşa se face că tot ceea ce am colecţionat - şi sunt prezente aici, în muzeu - sunt hărţi care înfăţişează, tematic vorbind, reprezentarea spaţiului românesc în cartografia europeană.
Mai există alte 200 de hărţi pe care am vrut să le donez Muzeului. Dar, ceea ce părea un spaţiu generos iniţial, s-a dovedit a fi insuficient pentru numărul hărţilor expuse, in conditiile in care mai exista incă 150 de harti valoroase în depozitul muzeului . Aşa că am hotărât înfiinţarea unui alt muzeu al hărţilor, într-o localitate aflata pe Valea Prahovei - într-un cadru natural deosebit de pitoresc şi, nu în ultimul rând, situat într-un context muzeografic local deloc de neglijat: Muzeele Grigorescu si Haşdeu din Câmpina, Muzeul Cinegetic de la Posada, Muzeul Peleş din Sinaia.
În anul 2004, când muzeul împlinea deja un an de existenţă, exemplul donaţiilor a prins rădăcini, dacă se poate spune aşa. Patrimoniul muzeului Naţional al Hărţilor şi Cărţii Vechi s-a îmbogăţit cu “globul pământesc” oferit de Preşedintele Franţei, François Mitterand preşedintelui României, Ion Iliescu. Acesta, la rândul său, l-a donat Muzeului Naţional al Hărţilor şi Cărţii Vechi. De asemenea, încă 35 de hărţi au fost donate de Banca Comercială Română şi alte 25 de exemplare donate de către persoane private .
Este o certitudine că spaţiul care adăposteşte această colecţie a devenit insuficient. Există 3 proiecte de extindere spre curtea interioară a muzeului. Nu aş dori să folosesc trecutul când mă refer la acest proiect. Cândva, în anul 2004, Banca Comercială Română şi-a manifestat disponibilitatea de a sponsoriza lucrările de extindere a Muzeului. Va trebui, probabil, să aşteptăm vremuri mai optimiste din punct de vedere financiar pentru cultură şi artă.
Orice investiţie în cultură şi artă este o investiţie pe termen lung. Aceasta nu produce imediat. Roadele vor fi culese peste 10-50-100 de ani. De fapt, o astfel de investiţie este destinată întodeauna generaţiilor viitoare. Dacă, la trecerea noastră temporară şi efemeră în spaţiu şi timp, vom adăuga fiecare câte o cărămidă acestui edificiu abstract şi complex - care este cultura, cu siguranţă peste 100 sau 1000 de ani vom avea propriile noastre “catedrale culturale”.
Să fim bine înţeleşi, până când cultura ajunge să “producă”, până la evaluarea unor lucrări de Brâncuşi, Brauner dar poate si Grigorescu (si alti mari artisti romani) la milioane de euro sau dolari, în ea trebuie investit. Cultura nu ţine cont, in primul rand, de piata economică - dacă dorim să lăsăm o zestre spirituală urmaşilor. Iar pe cei tineri, generaţiile ce vor veni , trebuie să îi instruim să gândească la fel.
Cultura nu trebuie privită ca o cenuşereasă a P.I.B. - ului . În cultură nu se economiseşte, ci se consumă. Imaginaţi-vă ce s-ar fi întâmplat dacă familia Medici, Sforza , Francis I, Henric al VIII-lea, în ciuda luptelor politice interne, nu i-ar fi protejat, încurajat şi plătit pe Michelangelo, Leonardo Da Vinci, Holbein. Sau pe Galilei - de la ale cărui descoperiri esentiale se împlinesc anul acesta 400 de ani . În ciuda vicisitudinilor politice şi economice (întreţinerea unor armate permanente, dotate şi înzestrate, armate de mercenari) nu am fi putut admira astăzi Cina cea de taină, Pieta sau alte minuni culturale.
Desigur că şi istoria noastră păstrează la loc de cinste amintirea lui Stefan cel Mare, Vasile Lupu, Constantin Brâncoveanu, nu numai pentru remarcabilele fapte de arme, cât şi pentru dimensiunea culturală ce au lasat-o moştenire (dantelăriile în piatră ale bisericii Trei Ierarhi din Iaşi, mânăstiriile din nordul Moldovei, toate ansamblurile aritecturale clădite în stilul brâncovenesc). Folosesc aceste câteva exemple pentru a sublinia importanţa actului cultural şi spiritual care a făcut parte dintr-o preocupare permanentă, dincolo de bătălia politică permanenta. Doar astfel putem admira astăzi capodoperele de arhitectură, ţesătură, arte decorative (argintării), manuscrise , picturi sau hărţi.
Istoria a conservat, deşi cartografia nu a fost nicodată punctul nostru forte, hărţi de mare valoare, exemplare unice, executate manual, desenate de Dimitrie Cantemir (Harta Moldovei, din care un exemplar este la Biblioteca Naţională din Paris, altul, datat, la British Museum), Stolnicul Constantin Cantacuzino (harta Ţării Româneşti, aflată la British Museum; de asemenea, mai există o copie manuscris colorată, executată în anul 1707 - descoperită de Profesorul Ion Ciortan, muzeograf la Muzeul Naţional al Hărţilor şi Cărţii Vechi, specialist în hărţi şi manuscrise -, exemplar care se regăseşte la Biblioteca Naţională din Viena), piese rare şi valoroase tocmai datorită caracterului lor unic.
Fără a avea vocaţia marilor călători - precum alte popoare, nu pot sa nu amintesc numele spătarului Milescu - care întreprinde un vast periplu în China şi înapoi, într-o vreme când depăşirea urbei natale reprezenta o aventură.
Timpurile mai noi ne fac să ne mândrim cu expediţia antarctică a lui Emil Racoviţă. La fel şi cu Iulius Popper, care cartografiază pentru prima dată Ţara-de-Foc, tipărind cu acest prilej şi cel dintâi timbru particular din lume.
Rodul unui efort de peste 30 de ani de pasiune neîntrerupta şi de căutări, piesele constituite astăzi aici, într-un patrimoniu muzeografic deschis şi oferit publicului, adună mărturii cartografice de mare valoare documentară, istorică şi, nu în ultimul rand, artistică, surprinzând toate marile momente din trecutul manufacturării hărţilor: Ptolemeus, Mercator, Hondius, Blaeu, Sanson, Lotter, Seutteri etc.
Dorinţa de a afla ce este dincolo, de a explora necunoscutul şi a-l consemna apoi, ma îndreptăţeşte să consider că harta nu interesează doar elitele. Ea ţine de impulsul profund al fiinţei omeneşti de a şti. De a afla, de a cunoaşte adevărul, de a ajunge acolo unde nimeni nu a ajuns vreodată, de a-şi forţa propriile limite. Harta merge mână în mână cu aventura cunoaşterii şi este un element definitoriu al civilizaţiei umane, al clipelor de graţie, dar şi al marilor tragedii. A exista pe o hartă înseamnă bucuria şi mândria identităţii, cursul firesc al naşterii, existenţei şi afirmării unei naţiuni. Şi nimic nu defineşte mai dramatic o catastrofă naturală sau ororile războiului aşa cum face sintagma ” a şterge de pe hartă”. După cum a nu figura pe nici o hartă este echivalentul enigmei, al marilor întrebări, al misterelor, dar şi al provocărilor.
De la primele semne de orientare din neolitic şi până la internetul vremurilor noastre, verbul a şti se conjugă şi prin hartă, în micro şi macro cosmos. Fiecare hartă exprimă triumful îndrăznelii spiritului omenesc în efortul său de a afla adevărul despre sine şi despre lume. Hărţile sunt mărturia descoperirilor omului, dintre care unele pur si simplu schimbă cursul istoriei şi devin marele boom. Să ne gândim numai la descoperirea Americii şi la întocmirea hărţilor spre şi despre lumea nouă. Hărţile vechi înseamnă experienţe anterioare dobândite şi împrăştiate, care includ şi coordonata temporală prin care regăsim ce am pierdut. Specialiştii spun că harta lui Piri Re’is (ultima copiere în 1513) a folosit trigonometria sferoidă pentru a stabili corect coordonatele longitudinale, un proces “descoperit” abia în secolul al XVIII-lea. O hartă a lui Oronteus Finaeus (1531) dă nu numai coordonate corecte sub gheaţă ale nedescoperitei Antarctici ci şi locaţia Polului Sud. Harta Buache (1754) arată continentul antarctic fără gheaţă, împărţit în două mari insule, fapt demonstrat abia în 1958, iar Harta Lumii King Jaime arată Sahara nu ca un deşert, ci ca un pământ fertil acoperit de păduri şi lacuri care au existat cândva, înaintea istoriei scrise. Dorinţa noastre este de a afla ce este dincolo, de a explora necunoscutul şi de a-l consemna apoi, de a sfida umbra gnoseologică. Harta se asimilează ideii de cosmos, de ordine, opus haosului, întotdeauna arătând drumul pe care nu te rătăceşti. Pentru că oricât de departe am călători, oricât de departe am ajunge, întotdeauna ne gândim la întoarcerea acasă. Şi, pentru orice călător, ţara sa este Ithaca lui Ulisse, universul său, lumea sa, singura în care regăseşte căldura căminului, dragostea familiei, pe cei asemenea lui, unde este fericit. Nu întâmplător se întocmesc atâtea hărţi astrologice, energetice, ale evenimentelor, stelare sau digitale. Toate au acelaşi scop, să ghideze navighaţia sigură. Pe pământ, în aer, pe mare, în timp… sau pe Internet. Ce ştim şi ce am învăţat despre hărţi ne face să credem că acest Muzeu va fi un pariu câştigat cu trecerea timpului. Valoarea sa isi va dovedi sensul nu numai prin unicitatea exponatelor, dar şi prin activarea acestui cadru viu, în care generaţiile tinere, dar şi cei ce şi-au păstrat tinereţea gândirii, vor trăi povestea fără sfârşit a aventurii cunoaşterii.
Locul României în spaţiu şi timp, în raport cu lumea, poate şi trebuie să ne arate cine suntem. Doar harta poate exprima transformările unui stat, geometria sa variabilă ca teritoriu în evoluţia istorică.
Unele ţări din Europa şi din lume, cu tradiţie în acest domeniu, nu au un astfel de muzeu. Sunt, de aceea, convins că muzeul nostru va deschide noi perspective şi, cu siguranţă se va îmbogăţi cu noi exponate de valoare ale culturii românesti şi universale.

În epoca în care hărţile au devenit aproape omniprezente, raţiunea ne îndeamnă să le apreciem la adevărata lor valoare. Pentru că harta, deşi un vehicul esenţial în orientare, îşi pierde radical din valoare atunci când folosirea sa este lipsită de o busolă, de un cadru al înţelegerii. De la hărţile lui Anaximandru şi Ptolemeu pâna la Google Maps sau GPS, cheia înţelegerii unei hărţi a fost întotdeauna interesul şi înţelepciunea cititorului. Pentru guvernare, harta a fost întotdeauna ceva mai puţin utilă decât busola. Reuşita politică nu poate fi măsurată în conformism, ci în iniţiative inteligente. Mai ales in timpuri de criza, o busolă a înţelepciunii este necesara pentru a arata directia cea buna.